Shizuka Yokomizo a fotografiat mai multi oameni pe care nu i-a cunoscut niciodata. Nici macar in timp ce ii fotografia.
Am fost zilele trecute la PS1, copilul mai mic al mult mai celebrului lui M0MA, aflat in Queens, New York. Am gasit acolo mai multe lucruri interesante, printre care si un proiect semnat Shizuka Yokomizo. O serie de portrete realizate fara interactiunea obisnuia dintre fotograf si subiect.
De obicei, atunci cand este vorba de fotografie “de studio”, adica atunci cand subiectul este anuntat ca va fi fotografiat si accepta acest lucru iar fotograful trece prin etape premergatoare precum prezentarea intentiei artistice sau aranjarea echipamentelor, exista o importanta interactiune intre artist si subiect. Aceasta interactiune poate uneori altera naturaletea celui fotografiat.
Shizuka Yokomizo isi propune sa elimine din ecuatie aceasta interactiune abordand o maniera de lucru radicala.
Totul s-a intamplat in perioada 1998-2000. Fotograful a potrtetizat necunoscuti pe care i-a invitat in prealabil sa pozeze in dreptul ferestrelor apartamentelor in care locuiau. Invitatia a fost facuta sub forma unei scrisori ce continea informatii despre proiect precum si o data si o ora atunci cand fotograful isi va instala echipamentele. La ora propusa, daca accepta sa intre in joc, subiectul trebuia sa aprinda toate luminile, sa inlature draperiile si perdelele si sa se pozitioneze in mijlocul camerei pentru a fi fotografiat.
Sedinta foto dura 10 minute. Nu exista nici o alta interactiune intre fotograf si subiect, nu schimbau o vorba si se aflau complet izolati de fereastra in sine, pentru ca toate fotografiile se realizau prin sticla ferestrei. Atat, nimic altceva, fotograful in exterior si modelul in interior. La final artistul isi aduna echipamentele iar subiectul revenea la activitatea obisnuita.
Fotografiile au fost intitulate simplu “Stranger” urmate de un numar de ordine.
Este foarte originală ideea.Mi-a plăcut ceea ce am
văzut.
Dar pana la urma persoanele erau constiente ca sunt
fotografiate in acele momente, asa ca fotografiile nu sunt
“naturale”. Instantaneele sunt fotografiile cele mai reusite, cele
care exprima prin toti porii lor sentimentul pe care ti-l da mediul
inconjurator, imprejurarile si peronajul, care este surprins! Numai
in instantanee poti sa surprinzi naturalul. Cu parere de rau, si nu
vreau sa par vreun critic doar imi expri punctul de vedere- acestea
sunt semi-instantanee, deci semi-naturale.
Fotografiile nu trebuie sa fie “naturale” pentru a fi adevarate, pentru a transmite ceva din personajul fotografiat sau pentru a fi arta.
Iar fotografia nu se poate rezuma la instantaneu, asta ar insemna sa bazezi o arta pe hazard. Si prin asta sa transformi fotograful dintr-un participant coerent, rational la actul fotografierii, intr-un vanator de intamplari. Trebuie totusi sa recunosti ca au trecut cateva decenii de cand lucrul asta nu mai e valabil.
Pe de alta parte si Dl. Galmeanu greseste. Doar pentru ca nu au loc tratativele clasice, nu inseamna ca nu exista o interactiune intre fotograf si subiect. Subiectul este constient de rolul sau, are timp sa ia o decizie (a fi sau a nu fi fotografiat si daca da, in ce lumina sa se prezinte, metaforic vorbind, desigur) uneori apuca sa si vada fotograful. Iar fotograful initiaza un dialog, chiar daca unul mai neobisnuit.