Ne întoarcem la lotul de fotografii realizat de presupusul turist american în România, în 1968. De data aceasta analizăm una dintre puținele imagini realizate de acesta în București. Ce vedem este un cadru realizat într-o zi ploioasă, probabil de început sau de sfârșit de vară, pe Calea Victoriei. Bineînțeles, segmentul fotografiat este ușor de identificat: turistul nostru este oprit pe trotuarul din dreptul Teatrului de Revistă Constantin Tănase și fotografiază către intersecția Căii Victoriei cu Bd. Regina Elisabeta, (Bd. 6 Martie la vremea respectivă). Vedem rapid Casa Capșa și Grand Hotel du Boulevard, dar vom vorbi despre clădiri ceva mai jos.
Ca o notă generală, vedem un document fotografic care ne prezintă, de fapt, un București de sfârșit de secol al XIX-lea, început de secol al XX-lea, peste care este suprapusă o intervenție comunistă mai degrabă socială și culturală și mai puțin arhitecturală. Chiar dacă imaginea este realizată în 1968, puține lucruri din imagine spun, de fapt, „1968”, în afara celor culturale și a atmosferei urbane comuniste. Evident, forfota capitalei interbelice lipsește cu desăvârșire, mașinile sunt puține, traficul atât auto, cât și pietonal e minimal, clădirile nu arată neapărat rău, dar nici nu par îngrijite recent, magazinele sunt de tip socialist, iar atmosfera este destul de cenușie, la care, e adevărat, contribuie și ziua ploioasă.
Prima dată ne sar în ochi cei trei oameni care lucrează la o groapă în asfalt. Pare a fi vorba despre o surpare a solului care a necesitat o intervenție rapidă, cel puțin asta putem deduce din deformarea ondulată a marginilor gropii. Cu alte cuvinte, nu pare a fi neapărat o lucrare programată, care să țină de o anumită instalație subterană, ci o intervenție ce ține de siguranță. E de remarcat faptul că nu există nicio delimitare de siguranță a intervenției, iar muncitorii nu poartă echipamente de protecție sau de siguranță specifice, ci mai degrabă haine civile. Se văd niște sacouri și pălării de fetru. Putem trage destul de multe concluzii de aici, despre dimensiuni culturale și sociale ale societății de atunci, dar mă voi rezuma doar la ce se vede. Evident, lucrarea asta înseamnă târnăcoape, răngi, un baros etc., adică o lucrare realizată 100% manual, fără echipamentele de astăzi. De altfel, întregul asfalt al străzii e ondulat și crăpat, posibil turnat manual pe alocuri. Totuși, există o delimitare a șantierului: un fel de băț înfipt într-o bordură de beton, cu o scândură la capăt, pe post de săgeată. Putem spune că traficul existent în fotografie nu i-ar fi pus pe muncitori într-un pericol prea mare, iar o delimitare mai clară ar fi fost considerată, probabil, neimportantă.
La capitolul clădiri, luându-le de la stânga la dreapta, vedem atât construcții dispărute astăzi, cât și multe existente. În extrema stângă, clădirea gri, eclectică, tipică Bucureștiului de început de secol XX, cu parter comercial și două etaje (pct.1), este Hotel Majestic, construit înainte de Primul Război Mondial, în ansamblu cu Teatrul Comedia, ulterior Odeon. O parte din clădire există și astăzi, dar nu și segmentul vizibil în imagine, care a fost demolat în anii ’90–2000 și a fost înlocuit de o clădire specifică perioadei postdecembriste. Ce înțelegem din diverse surse despre Hotel Majestic este că, după bombardamentul care a afectat Teatrul Național, aflat atunci în apropiere, acesta a găzduit actorii și decorurile teatrului, iar la începutul anilor ’70 a redevenit hotel. Nu este clar dacă, la momentul realizării acestei imagini, hotelul fusese redeschis. Am putea presupune că încă nu, având în vedere că la parter pare să funcționeze o casă de bilete a Teatrului Constantin Tănase, aflat și el în apropiere. La o privire de detaliu, observăm chiar că această casă de bilete deservea două săli distincte, Teatrul Giulești și Teatrul C. Tănase. O parte dintre afișe sunt și ele vizibile. Citim „Boema Palace”, un cunoscut spectacol de revistă al anilor respectivi, vedem și o fotografie a celebrului actor Ștefan Bănică, seniorul, bineînțeles, dar și o alta în care pare a fi la fel de celebrul Ion Dichiseanu.
Următoarea clădire, lipită de Majestic, în centru-stânga imaginii, ceva mai lipsită de elemente decorative, cu parter comercial și etaj, este și ea dispărută astăzi (pct.2). Ea a fost demolată tot în anii ’90–2000 și a fost înlocuită de clădirea postdecembristă menționată mai sus. Clădirea, așa cum vedem în fotografie, adăpostea la vremea respectivă o papetărie. Nu știu prea multe despre această construcție, așa că, dacă aveți informații, vă rog să le scrieți în comentarii.
Mergând cu privirea pe imagine un pic mai la dreapta, într-o poziție aproape centrală, vedem Casa Capșa, cu tencuiala oarecum degradată și cu o cupolă mai degrabă neîngrijită (pct.3). Știți deja că această clădire reprezintă o celebră cofetărie, restaurant și hotel și poate că este încă unul dintre cele mai emblematice localuri din istoria Bucureștiului burghez și interbelic. Clădirea actuală, în forma care a consacrat Casa Capșa ca hotel, cafenea, cofetărie și restaurant, se leagă mai ales de dezvoltarea din 1886. În 1968, Casa Capșa funcționa ca restaurant de stat, naționalizat în 1948, dar păstra o aură de rafinament, mai ales în rândul intelectualilor și al oaspeților străini.
În planul central-îndepărtat al imaginii, peste drum de Bd. Elisabeta, vedem o secțiune dintr-o clădire mică, astăzi înlocuită de blocul socialist care are la parter restaurantul Pizza Hut. Clădirea aceasta este “Compescaria – Delta Dunării” (un magazin, bar și restaurant specializat în vânzarea produselor pe bază de pește), înălțată, probabil, la începutul anilor ’50, pe ruinele fostei Case Greceanu (pct.4). “Compescaria – Delta Dunării” a rezistat până la sfârșitul anilor ’70, când a fost înlocuită de blocul socialist existent astăzi.
După ea, în plan și mai îndepărtat, vedem o clădire eclectică, probabil de început de secol XX sau chiar de sfârșit de secol XIX, existentă astăzi, mărginită de Strada Doamnei și de Strada Biserica Doamnei (pct.5). Nici despre această clădire nu știu prea multe, așa că, dacă aveți informații, m-aș bucura să le împărtășiți. Un pic mai departe de această clădire, în centru-dreapta imaginii, vedem și o altă clădire existentă astăzi, cu parter comercial și etaj (pct.6). O altă construcție despre care nu știu prea multe.
În planul cel mai îndepărtat al imaginii, cea mai depărtată clădire din perspectiva fotografiei, se vede o secțiune a fostei bănci Marmorosch, clădire naționalizată la momentul realizării imaginii, devenită astăzi hotel (pct.7).
În dreapta, bineînțeles, vedem Grand Hotel du Boulevard, o altă clădire emblematică a capitalei (pct.8). Clădirea pare să fi fost începută în 1867, anul înscris pe fronton, și inaugurată în 1871. A purtat inițial numele de Hotel Herdan și are o istorie bogată. Dotată la inaugurare cu apă curentă în fiecare cameră, ascensoare, iluminat electric și mobilier de lux, construcția era o premieră absolută pentru un hotel bucureștean al epocii. Se spune că a fost hotelul preferat al lui Constantin Brâncuși, printre mulți alții. La momentul fotografiei, parterul pare a fi ocupat de Librăria Academiei, așa cum citim pe firma de la parterul clădirii, o continuitate, având în vedere că locul respectiv fusese ocupat în trecut de celebra Librărie Alcalay. Sigur că sunt foarte multe de spus despre această clădire, inclusiv istorii legate de tentative de asasinat și alte povești demne de filme de acțiune, dar nu este cazul să detaliem aici.
În plan îndepărtat, deasupra Grand Hotel du Boulevard, vedem încă o clădire existentă astăzi, anume „spatele” blocului de locuințe interbelic construit la intersecția Căii Victoriei cu Strada Eforie (pct.9). Întotdeauna am fost curios de ce anume spatele acestei clădiri se află orientat către una dintre cele mai “fotogenice” perspective ale Căii Victoriei și de ce arhitectul ei a ales să arate cea mai banală parte a construcției sale către oricine va încerca să admire Grand Hotel du Boulevard și contextul arhitectural în care acesta se află. Sigur, nu sunt arhitect și nu am cunoștințele academice care să îmi permită o părere pertinentă, dar chiar și așa, oare de ce? Îmi pot explica decizia arhitectului doar prin presupunerea că a crezut că, la un moment dat, Grand Hotel du Boulevard va dispărea și că atunci, în locul lui, s-ar construi o clădire de legătură, la fel de înaltă. Totuși, mi se pare puțin plauzibil.
Ultima clădire vizibilă în imaginea noastră este o mică secțiune din Hotelul Capitol, în partea dreaptă a imaginii (pct.10). Bineînțeles, și această clădire are o istorie bogată, presărată cu incendii devastatoare, schimbări de proprietari și de nume. De exemplu, numele original este Hotel Luvru (Louvre), iar diverse surse spun că a ars în totalitate în 1911 și a fost reconstruit. La momentul 1968, din informațiile pe care le am, funcțiunea de hotel nu mai exista, clădirea fiind ocupată de sediul CENTROCOOP, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum, o structură economică importantă a regimului comunist.
Revenim la „vibe-ul” străzii, unde, așa cum spuneam mai sus, traficul se prezintă mai degrabă pietonal. Sigur, nu avem de unde să știm ziua exactă a săptămânii, adică nivelul traficului poate fi determinat și de o eventuală zi de duminică, cu toate că, probabil, duminica nimeni nu ar fi lucrat la repararea gropilor. Singura mașină vizibilă pe stradă pare a fi una de sorginte militară, echipată cu o prelată verde din pânză. Poate fi un ARO M461, care exista în producție la acea vreme, dar greu de spus cu exactitate din unghiul acesta. Dacă tot am vorbit despre traficul auto, ar fi de remarcat și cabina polițistului montată în zonă, specifică perioadei. O vedeți proiectată pe colțul Grand Hotel du Boulevard, vopsită în dungi alb-roșu. Alături de ea se află și un polițist în uniforma specifică de vară. Sunt de remarcat și semafoarele vopsite în alb, total neobișnuite pentru zilele noastre.
Despre oamenii de pe stradă nu pare a fi nimic special de spus. Amestecul este eterogen, femei și bărbați de toate vârstele și din toate categoriile. Chiar și din acest punct de vedere, nu putem vorbi despre un trafic pietonal aglomerat, în contrast cu ceea ce vedem în imaginile interbelice.
Fotografia în sine, așa cum v-am spus într-un articol trecut, este un diapozitiv Kodachrome de 35 mm, în ramă clasică de diaproiector, și face parte dintr-un lot de imagini realizat, cel mai probabil, de un turist american care călătorea în România. Spun asta pentru că imaginile provin din SUA și par să fie realizate de un amator pentru propriul album personal. Din păcate, imaginile nu au venit însoțite de nicio informație din care am putea identifica numele fotografului.
Ar fi interesantă și o mică speculație legată de anul 1968, când, în contextul discursului celebru susținut la 21 august 1968, în care Ceaușescu a condamnat public invadarea Cehoslovaciei de către trupele a cinci state membre ale Pactului de la Varșovia, România a cunoscut o deschidere temporară către Occident. Nu îmi dau seama dacă există vreo legătură directă între acest context politic și vizita turistului american în țara noastră, mai ales că nu știm cu exactitate luna în care au fost realizate imaginile, adică dacă vizita americanului a avut loc înainte sau după momentul 21 august.
Filmul folosit de fotograf, diapozitivul Kodachrome, devine un avantaj pe termen lung pentru arhivare. Particularitatea Kodachrome era că pigmenții finali ai imaginii nu se aflau în emulsia filmului, ca în majoritatea filmelor color, ci erau formați în timpul procesării chimice. Tocmai această arhitectură tehnică a contribuit la celebra stabilitate a culorilor Kodachrome de-a lungul timpului. Sigur că fotografia prezentată aici, realizată pe ploaie, nu ne arată pe deplin capacitățile acestui film, dar acolo unde este vizibil se disting un roșu saturat și un albastru foarte bogat, chiar și pe o peliculă expusă acum aproape 60 de ani.
Bineînțeles, fotografia, în original, se află în colecția Alex Gâlmeanu / muzeuldefotografie.ro, a fost scanată high-res cu resurse proprii și nu este retușată.
Încheiem aici, dar bineînțeles că vă invit și pe voi să completați cu alte informații care nu au fost spuse aici sau să le corectați, dacă este cazul, pe cele menționate deja. Orice notă suplimentară este cu siguranță valoroasă.
Share it if it’s worth it. Imaginile din acest articol fac parte din colecția www.muzeuldefotografie.ro / Alex Gâlmeanu. Imaginile pot fi utilizate în scop non-comercial cu menționarea sursei. Nu ștergeți watermark-ul prezent pe imagini. Rezoluție high-res și print sunt disponibile contra cost.
Nu era in epoca dupa cum “credea arhitectul” ca se va dezvolta vecinatatea. Calea Victoriei trebuia indreptata si latita si construita cu un regim de inaltime mai mare. De aceea blocul construit in spatele hotelului este mai retras si mai inalt, oferind un calcan si o curte de lumina peste imaginea hotelului vechi. Hotelul ar fi putut fi demolat si acesta pentru a se construi mai mare, mascand calcanul. Despre blocul ala a scris @Armyuser in urma cu vreo 15 ani: https://armyuser.blogspot.com/2011/03/central-palace.html Anul de construire 1867 nu este corect. Am gasit in arhive documente (nu mai stiu acum pe unde le-am salvat) din care rezulta ca Herdan a fost putin tinut in loc de deschiderea bd. Elisabeta de la Calea Victoriei incolo, spre Cotroceni. De directia exacta a bulevardului depindea proiectul lui pentru ca fatada trebuia pusa pe alinierea respectiva, rezultata dupa exproprierea terenului prin care a trecut apoi artera.
Casa de la nr. 6 este casa Vasile Pappa, circa 1875, intrata in proprietatea Ministerului Domeniilor inca inainte de 1895, cand acest minister apare ca proprietar pe planul orasului. Cu nr. 5 este Palatul Nifon, numit asa dupa mitropolit. Sursele din internet spun toate ca a fost construit pe baza proiectului lui Paul Gottereau ca resedinta a mitropolitului, in 1895. Pare stupid dat fiind ca mitropolitul era mort de doua decenii la acea data iar planul orasului din 1895 deja indica acea constructie drept “palatul Nifon”. Exista un plan de aliniere al strazii Doamnei fara an dar cu certitudine facut dupa 1873 caci figureaza o banca facuta de Gottereau tatal impreuna cu Gotereau fiul in acel an, pe coltul cu strada Academiei. Pe acest plan de aliniere cladirea este figurata a fi una veche, care trebuia expropriata pentru largirea strazii Doamnei si care nu avea nicio identificare a proprietarului (destul de ciudat aci toate planurile de aliniere indica absolut toti proprietarii de la momentul redactarii). Deci “palatul” a fost construit dupa 1873. Dar, cum primul mitropolit al Romaniei a murit in 1875 … nu stiu de ce poarta numele sau o cladire facuta dupa aceea.
pozeDECAT: Multumesc, foarte interesant.
Referitor la clădirea numerotată cu ”6”:
Este vorba despre Hanul Castrișoaiei, cu adresa Calea Victoriei nr.22 -24, construit în 1847
”La intersecţia Căii Victoriei cu Strada Doamnei ne bucură privirea o clădire de demult, cu un etaj şi numeroase magazine la parter. Are o arhitectură obişnuită, chiar banală, fără cine ştie ce artificii decorative. Se vede de la o poştă că nu a servit ca palat vreunui boier ori ca minister în anii de început ai statului român. Este o clădire cu proporţii însemnate, mai ales pentru secolul al XIX-lea bucureştean. Localizarea pe Planul Borroczin, extrem de uşoară, ne spune că pe la 1847 avea o formă diferită de cea prezentă, de L, segmentul mare acoperind, spre vest, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar cel mic, spre nord, Uliţa Bărcănescu (Strada Doamnei). Curtea, însă, era dreptunghiulară, mărginită înspre sud de Hanul Câmpineanu şi spre est de proprietatea generalului Mavros, soţul prinţesei Pulcheria Ghika şi socrul lui Ion Ghika. În Cantor de Avis clădirea apare cu denumirea de “Hanul Castrişoaiei”, menţionându-se 8 prăvălii pe Podul Mogoşoaiei şi 2 “peste drum de Hanul lui Dedu” (de la 1888 Palatul Nifon), adică pe Uliţa Bărcănescu.
Este posibil să fie mai vechile “case ale lui Castriş” – soţul Saftei – amintite de Dionisie Eclesiarhul prin 1804. Nu cunoaştem calitatea clientelei, însă vecinătatea Casei Obrenovici, unde îşi avea sediul Consulatul Rusiei, va fi avut oarecare influenţă. Nu întâmplător acolo funcţiona celebrul “Bazar Anglais”, cel mai frecventat magazin bucureştean din vremea domniei lui Cuza. Safta Castrişoaia sau Castrişoaia, după onomastica rusească, pe care Gheorghe Crutzescu o indică a fi “văduva unui Castriş Macedoneanul”, se născuse în anul 1882. Pe o fotografie de format mare am întâlnit această dată, precum şi data morţii: 1862. Tot acolo am găsit şi această informaţie: “donator anual de 500 lei pentru susţinerea a 10 paturi la Spitalul Filantropia şi a 6 paturi la Spitalul din Ploesci”.
De când a început să doneze nu ştim, dar culanţa faţă de aşezământul ploieştean, neobişnuită pentru un bucureştean, mă îndeamnă să presupun că ea era de origine prahoveană, poate fiica vreunui negustor din Ploieşti. După toate probabilităţile, a avut un fiu, Dimitrie, născut în 1808, înmormântat în curtea Bisericii Sf. Dumitru. Să fi slujit ca preot acolo? N-ar fi exclus. Am întâlnit în lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei”, cu numele de Castriş şi un general, Matei, născut în anul 1863 şi decedat în anul 1924, înmormântat la Cimitirul Bellu Militar. Raritatea numelui nu-mi trezeşte suspiciuni privind înrudirea acestora. Date despre Safta Castriş sunt surprinzător de rare ţinând seama de o persoană activă pe tărâm comercial, care îşi permitea să doneze anual 500 de lei unor spitale. Profesorul Gheorghe Potra, în succintul articol dedicat hanului în “Istoricul hanurilor bucureştene”, scrie că Safta “în 1826 cumpără prăvălii în Hanul Zamfir” de pe Uliţa Blănari.
Mai des apare numele ei în preajma revoluţiei paşoptiste, când, în Grădina Castrişoaiei de la Izvor se întâlneau – doi câte doi – conspiratorii: oamenii veneau să bea o cană de vin! Situată nu departe de intersecţia străzilor dr. Staicovici şi Izvor, cam în dreptul Stadionul Naţional de astăzi, dar pe platoul de deasupra lui, unde a funcţionat Ştrandul Bragadiru şi unde a existat până către 1970 o scenă de cărămidă, era un loc dificil de controlat de agenţii lui Villara, care, din acest motiv, trebuiau să apeleze la informatori şi la turnători. Unele rapoarte ale poliţiei lui Bibescu Vodă insinuează chiar că acolo ar fi activat şi un stabiliment mai deochiat… Mai târziu, întreprinzătoarea femeie va vinde grădina unui supus austriac, pe nume Wilhelm Oppler, care va amenaja în apropiere o fabrică de bere. Tot atunci proprietar al hanului ajunge inginerul – şi el de origine aromână – Vasile Paapa, om politic influent cu vederi liberale şi, asemenea Castrişoaiei, mare filantrop.
1859-1875
De atunci, din preajma dublei alegeri a lui Cuza, adică din 1859, clădirea – ce nu pare o reconstrucţie din 1875, ci doar o restaurare a celei vechi, – va fi cunoscută şi sub numele de “casa Paapa”. Pe la începutul domniei regelui Carol al II-lea funcţionau în ea aproximativ 10 magazine de lux, între care se remarcă mai cu seamă cel de porţelanuri fine Rosenthal. Iată şi de ce am subliniat acest nume.
1937
În urma complicatelor vânzări şi cumpărări de imobile în această zonă, cât şi al falimentului Băncii Marmorosch-Blanc, proprietară a ajuns Banca Naţională. Încă din luna decembrie a anului 1937, cum ne informează arh. Cristina Ţurlea în excelenta lucrare “Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştilor”, s-a luat decizia construirii pe un spaţiu de 2.700 mp a unui mare imobil care să servească atât ca sediu al “Asociaţiei Culturale şi Sportive a BNR” cât şi al “Casei de pensiuni, împrumuturi şi ajutoare a funcţionarilor BNR”. Imobilul, proiectat de arhitectul BNR, Radu Dudescu, a fost construit doar pe “un fragment” din Hanul Castrişoaiei – Paapa, anume pe locul fostului magazin Rosenthal, din care cauză mai este numit – cu totul impropriu – “Blocul Rosenthal”.
1940-41
Construcţia a fost terminată în jurul anului 1940, existând în fotografii din 1941 executate de Ebner şi, un an mai târziu, de Willy Pragher, nepotul cunoscutului comerciant.
1949-1952
Aici a funcţionat între anii 1949-1952 Muzeul BNR, care ar fi salutar să funcţioneze şi astăzi în acest imobil ce aparţine Băncii Naţionale, lăsat – nu se ştie de ce – de izbelişte”.
SURSA : http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/hanul-castrisoaiei-de-emanuel-badescu-8863311
Referitor la clădirea numerotată cu ”6”.
Este vorba despre Hanul Castrișoaiei, cu adresa Calea Victoriei nr.22 -24, construit în 1847
”La intersecţia Căii Victoriei cu Strada Doamnei ne bucură privirea o clădire de demult, cu un etaj şi numeroase magazine la parter. Are o arhitectură obişnuită, chiar banală, fără cine ştie ce artificii decorative. Se vede de la o poştă că nu a servit ca palat vreunui boier ori ca minister în anii de început ai statului român. Este o clădire cu proporţii însemnate, mai ales pentru secolul al XIX-lea bucureştean. Localizarea pe Planul Borroczin, extrem de uşoară, ne spune că pe la 1847 avea o formă diferită de cea prezentă, de L, segmentul mare acoperind, spre vest, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar cel mic, spre nord, Uliţa Bărcănescu (Strada Doamnei). Curtea, însă, era dreptunghiulară, mărginită înspre sud de Hanul Câmpineanu şi spre est de proprietatea generalului Mavros, soţul prinţesei Pulcheria Ghika şi socrul lui Ion Ghika. În Cantor de Avis clădirea apare cu denumirea de “Hanul Castrişoaiei”, menţionându-se 8 prăvălii pe Podul Mogoşoaiei şi 2 “peste drum de Hanul lui Dedu” (de la 1888 Palatul Nifon), adică pe Uliţa Bărcănescu.
Este posibil să fie mai vechile “case ale lui Castriş” – soţul Saftei – amintite de Dionisie Eclesiarhul prin 1804. Nu cunoaştem calitatea clientelei, însă vecinătatea Casei Obrenovici, unde îşi avea sediul Consulatul Rusiei, va fi avut oarecare influenţă. Nu întâmplător acolo funcţiona celebrul “Bazar Anglais”, cel mai frecventat magazin bucureştean din vremea domniei lui Cuza. Safta Castrişoaia sau Castrişoaia, după onomastica rusească, pe care Gheorghe Crutzescu o indică a fi “văduva unui Castriş Macedoneanul”, se născuse în anul 1882. Pe o fotografie de format mare am întâlnit această dată, precum şi data morţii: 1862. Tot acolo am găsit şi această informaţie: “donator anual de 500 lei pentru susţinerea a 10 paturi la Spitalul Filantropia şi a 6 paturi la Spitalul din Ploesci”.
De când a început să doneze nu ştim, dar culanţa faţă de aşezământul ploieştean, neobişnuită pentru un bucureştean, mă îndeamnă să presupun că ea era de origine prahoveană, poate fiica vreunui negustor din Ploieşti. După toate probabilităţile, a avut un fiu, Dimitrie, născut în 1808, înmormântat în curtea Bisericii Sf. Dumitru. Să fi slujit ca preot acolo? N-ar fi exclus. Am întâlnit în lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei”, cu numele de Castriş şi un general, Matei, născut în anul 1863 şi decedat în anul 1924, înmormântat la Cimitirul Bellu Militar. Raritatea numelui nu-mi trezeşte suspiciuni privind înrudirea acestora. Date despre Safta Castriş sunt surprinzător de rare ţinând seama de o persoană activă pe tărâm comercial, care îşi permitea să doneze anual 500 de lei unor spitale. Profesorul Gheorghe Potra, în succintul articol dedicat hanului în “Istoricul hanurilor bucureştene”, scrie că Safta “în 1826 cumpără prăvălii în Hanul Zamfir” de pe Uliţa Blănari.
Mai des apare numele ei în preajma revoluţiei paşoptiste, când, în Grădina Castrişoaiei de la Izvor se întâlneau – doi câte doi – conspiratorii: oamenii veneau să bea o cană de vin! Situată nu departe de intersecţia străzilor dr. Staicovici şi Izvor, cam în dreptul Stadionul Naţional de astăzi, dar pe platoul de deasupra lui, unde a funcţionat Ştrandul Bragadiru şi unde a existat până către 1970 o scenă de cărămidă, era un loc dificil de controlat de agenţii lui Villara, care, din acest motiv, trebuiau să apeleze la informatori şi la turnători. Unele rapoarte ale poliţiei lui Bibescu Vodă insinuează chiar că acolo ar fi activat şi un stabiliment mai deochiat… Mai târziu, întreprinzătoarea femeie va vinde grădina unui supus austriac, pe nume Wilhelm Oppler, care va amenaja în apropiere o fabrică de bere. Tot atunci proprietar al hanului ajunge inginerul – şi el de origine aromână – Vasile Paapa, om politic influent cu vederi liberale şi, asemenea Castrişoaiei, mare filantrop.
1859-1875
De atunci, din preajma dublei alegeri a lui Cuza, adică din 1859, clădirea – ce nu pare o reconstrucţie din 1875, ci doar o restaurare a celei vechi, – va fi cunoscută şi sub numele de “casa Paapa”. Pe la începutul domniei regelui Carol al II-lea funcţionau în ea aproximativ 10 magazine de lux, între care se remarcă mai cu seamă cel de porţelanuri fine Rosenthal. Iată şi de ce am subliniat acest nume.
1937
În urma complicatelor vânzări şi cumpărări de imobile în această zonă, cât şi al falimentului Băncii Marmorosch-Blanc, proprietară a ajuns Banca Naţională. Încă din luna decembrie a anului 1937, cum ne informează arh. Cristina Ţurlea în excelenta lucrare “Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştilor”, s-a luat decizia construirii pe un spaţiu de 2.700 mp a unui mare imobil care să servească atât ca sediu al “Asociaţiei Culturale şi Sportive a BNR” cât şi al “Casei de pensiuni, împrumuturi şi ajutoare a funcţionarilor BNR”. Imobilul, proiectat de arhitectul BNR, Radu Dudescu, a fost construit doar pe “un fragment” din Hanul Castrişoaiei – Paapa, anume pe locul fostului magazin Rosenthal, din care cauză mai este numit – cu totul impropriu – “Blocul Rosenthal”.
1940-41
Construcţia a fost terminată în jurul anului 1940, existând în fotografii din 1941 executate de Ebner şi, un an mai târziu, de Willy Pragher, nepotul cunoscutului comerciant.
1949-1952
Aici a funcţionat între anii 1949-1952 Muzeul BNR, care ar fi salutar să funcţioneze şi astăzi în acest imobil ce aparţine Băncii Naţionale, lăsat – nu se ştie de ce – de izbelişte”.
SURSA : http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/hanul-castrisoaiei-de-emanuel-badescu-8863311