Revenim cu patru imagini de pe litoralul românesc al anului 1968. Fotografiile au fost realizate, cel mai probabil, de la una dintre ferestrele Hotelului Flora din Mamaia și reprezintă panorame oarecum succesive. Ele au fost realizate de presupusul turist american care a vizitat România în anul 1968 și care ne-a lăsat și imaginile din Brașov și de pe Calea Victoriei, despre care am vorbit în articolele trecute. Cu alte cuvinte, toate imaginile, cele de aici, dar și cele din articolele anterioare, au fost realizate în timpul aceleiași călătorii, în același an și pe același tip de film: diapozitiv Kodachrome de 35 mm.
În imagini vedem stațiunea Mamaia la sfârșitul anilor ’60, într-un moment în care sistematizarea modernistă a sectorului sudic era cât se poate de vizibilă. Vedem celebrele hoteluri „lamă” Doina, Sirena, cunoscut ulterior sub numele Meridian, și Aurora, iar în planul cel mai îndepărtat, „turnul” Hotelului Parc. În plan mai apropiat vedem și mai micul Hotel Sulina, dar și Restaurantul Flora. În cele ce urmează, o să descriem imaginile pe rând, în așa fel încât să extragem cât mai multă informație din ceea ce vedem.
Primele două imagini
Primele două imagini sunt panorame succesive, realizate, probabil, la numai câteva zeci de secunde una de cealaltă. În prima dintre ele, turistul nostru fotografiază de-a lungul stațiunii, spre sud. Pe latura dreaptă se aliniază Hotelul Doina, aflat cel mai aproape, apoi Hotelul Sirena și Hotelul Aurora, în timp ce Hotelul Parc este vizibil mult mai departe, către intrarea sudică a stațiunii. Volumele clădirilor se suprapun în perspectivă, iar hotelurile joase intercalate între cele înalte sunt mai greu de delimitat cu exactitate.
În planul îndepărtat vedem și o parte din zona litorală a Constanței, aproximativ în dreptul actualei plaje Trei Papuci, pe atunci mult mai puțin construită decât astăzi.
A doua imagine este panoramată puțin spre stânga față de prima, fiind axată mai mult către plajă. Din Hotelul Parc se mai păstrează doar o secțiune îngustă, la extrema dreaptă a cadrului.
În ambele imagini vedem o zi cu nori, nu neapărat ideală pentru plajă. Acest lucru face, probabil, ca plaja să fie relativ liberă, cu suprafețe întinse încă neocupate. Circulația este redusă, iar pe promenadă vedem grupuri răzlețe de persoane. Putem deduce că imaginile au fost realizate la scurt timp una după cealaltă deoarece unele dintre personajele aflate în mișcare se regăsesc în ambele cadre, în poziții ușor diferite.
Putem remarca și fâșia densă de vegetație dintre promenadă și plaja propriu-zisă, probabil vegetația originală și neatinsă a grindului Mamaia. Sistematizarea anilor ’50–’60 a presupus asanarea zonelor umede și o transformare radicală a peisajului natural. Meritul proiectului a fost însă realizarea unui ansamblu coerent și aerisit, în care plaja a primit o fâșie consistentă de vegetație, integrată în concepția peisageră a stațiunii. Astăzi, această continuitate vegetală este mult diminuată și fragmentată, la fel ca o mare parte din coerența proiectului modernist inițial.
Evident, dacă este să vorbim despre prezent, Mamaia se înfățișează mult mai haotic, dezvoltată în mare parte după 1990 fără o sistematizare la fel de coerentă ca aceea din trecut. Practic, Mamaia proiectului modernist al anilor ’60 este astăzi greu de intuit prin pădurea de construcții apărută ulterior.
A treia imagine
A treia imagine pare să fi fost realizată în același interval cu primele două. Vedem plaja în aceeași zi noroasă, relativ puțin ocupată. În plan apropiat se află o construcție de plajă în stil modernist, care pare să mai existe și astăzi, dar este înglobată între construcții temporare și extinderi care îi ascund forma inițială.
Pe acoperișul corpului din dreapta se poate citi cuvântul „fructe”, iar în dreptul punctului de vânzare observăm un mic grup de oameni care pare să aștepte la intrare. Vedem și o reclamă la „VIBRO MASAJ”, care pare că funcționa într-unul dintre hotelurile din apropiere.
A patra imagine
A patra imagine, realizată din același loc cu primele două, dar într-o lumină diferită și probabil într-o altă zi, este și cea mai valoroasă dintre ele. Ea ne prezintă cel mai bine contextul arhitectural și peisager al acestei părți din Mamaia.
Vedem în prim-plan Restaurantul Flora, al cărui nume poate fi citit chiar pe clădire, împreună cu terasa sa generoasă. Deși terasa este pregătită pentru un număr mare de clienți, numai câteva mese par să fie ocupate.
Între Restaurantul Flora, Hotelul Sulina și Hotelul Doina se desfășoară un ansamblu de peluze, alei, ronduri de flori, mici bazine decorative și sculpturi de for public. În bazinul oval din apropierea Hotelului Sulina se distinge statuia „Nufărul”, o sculptură în bronz realizată de Cornel Medrea în 1962.
Lucrarea este înscrisă în Lista monumentelor istorice cu codul CT-III-m-B-02952, fiind monument de categoria B. Sculptura reprezintă un nud feminin care pare să se ridice din apă, asemenea unui nufăr. Bazinul și statuia există și astăzi, lucrarea fiind considerată una dintre puținele sculpturi de for public din bronz care au supraviețuit în Mamaia.
Ceva mai departe vedem Hotelul Doina, care domină centrul imaginii. În spatele său se aliniază Hotelul Sirena, devenit ulterior Meridian, și Hotelul Aurora. Între aceste volume înalte se găseau hotelurile joase ale ansamblului, inclusiv Dunărea, însă suprapunerea clădirilor face dificilă delimitarea exactă a fiecărui corp. Hotelul Sulina se vede în partea dreaptă, iar Hotelul Parc apare în planul cel mai îndepărtat, în stânga imaginii.
Ziua însorită face ca promenada și partea de plajă care intră în cadru să pară mai animate decât în primele fotografii. Lumina joasă și umbrele lungi sugerează o după-amiază târzie.
Este, evident, o ocazie să remarcăm cât de aerisită și coerentă se prezenta stațiunea Mamaia. Lucrul este oarecum de înțeles, pentru că, în 1968, majoritatea hotelurilor din imagine aveau numai câțiva ani de funcționare.
Trebuie totuși precizat că Mamaia nu a fost construită de la zero de autoritățile comuniste. Stațiunea avea deja un nucleu și o infrastructură turistică dezvoltate în perioada interbelică. Ceea ce vedem în fotografii este în special sectorul modernist sudic, proiectat și realizat într-un program concentrat, coordonat și finanțat centralizat.
Arhiva Uniunii Arhitecților din România datează proiectul „Mamaia – hoteluri, spații comerciale și loisir”, coordonat de arhitectul Cezar Lăzărescu, în perioada 1958–1961. Un ghid publicat în 1962 consemna că, în vara anului 1961, primiseră pentru prima dată turiști hotelurile joase Delta, Neptun, Pelican și Sulina, precum și hotelurile înalte Doina, Flora și Sirena.
Hotelurile Parc și Perla, cele două construcții-turn de la intrarea sudică a stațiunii, au fost finalizate în 1962. În august 1963 a fost inaugurat și Teatrul de Vară din Mamaia, ca parte a aceluiași program de dezvoltare a zonei sudice.
Așadar, în 1968, Mamaia se prezenta cu siguranță ca o stațiune nouă și modernă, promovată intens pe piețele turistice occidentale. În 1963, primul catalog de călătorii Neckermann prezenta litoralul românesc pe aceeași copertă cu destinații precum Costa del Sol, coasta dalmată și Tunisia. Acest lucru arată că litoralul românesc, cu Mamaia drept principală imagine de promovare, intrase efectiv pe piața occidentală a vacanțelor organizate și relativ ieftine.
Sigur, chiar dacă imaginile ne spun destul de multe despre felul în care arăta Mamaia în acele vremuri, ele nu ne spun prea multe despre ceea ce trăiau turiștii în interiorul hotelurilor. Nu avem cum să stabilim numai din fotografii dacă hotelurile din Mamaia se ridicau la standardele internaționale ale perioadei.
Nivelul lor era, de fapt, inegal. Hotelul Doina, de exemplu, fusese clasificat inițial la două stele și era considerat o unitate de nivel mediu. În același ansamblu existau însă și hoteluri cu dotări superioare. Parc și Perla, proiectate pentru funcționare permanentă, beneficiau de încălzire centrală, instalații telefonice, finisaje mai elaborate și alte dotări considerate de lux la începutul anilor ’60.
Într-o ședință din 1965, Nicolae Ceaușescu reproșa că unele hoteluri de categoria C din Mamaia și Eforie, categorie echivalentă cu două stele, fuseseră construite fără baie individuală cu duș și fără suficiente prize. În același timp, existau hoteluri mai bine dotate, cu baie proprie și balcon la fiecare cameră. Imaginea modernă a clădirilor nu însemna, așadar, că toate ofereau același nivel de confort.
Cea mai interesantă mărturie este chiar despre Hotelul Flora. Austriacul Kurt Bachmayer a petrecut aici, împreună cu soția sa, perioada 6–19 septembrie 1964. El declara că vizitase deja stațiunile Europei de Sud și susținea că aproximativ 80% dintre turiștii cu care discutase spuneau că nu vor reveni la Mamaia.
Bachmayer reproșa primirea impersonală și tratarea turiștilor ca un grup compact, dificultățile de comunicare în limba germană, așteptarea îndelungată în cafenele și restaurante, lipsa presei occidentale și a informațiilor în limbi străine, precum și oferta redusă de divertisment, cumpărături și servicii individuale. El preciza însă că personalul recepției Hotelului Flora și cel al sălii de mese se străduiseră, prin amabilitate, să le facă șederea mai ușoară.
Traducerea scrisorii sale a fost citită și subliniată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi transmisă mai departe instituțiilor responsabile. În iulie 1965, Gheorghe Rădulescu cerea Ministerului Turismului și ONT să studieze sugestiile care puteau fi folosite pentru dezvoltarea turismului.
O anchetă oficială realizată în 1969 printre turiștii occidentali cazați în stațiunile de pe litoral a identificat drept principale probleme mâncarea insuficientă sau servită rece, igiena camerelor și a toaletelor publice, paturile mici, saltelele incomode, instalațiile sanitare și electrice defectuoase, alimentarea cu apă, mobilierul neîntreținut și izolarea fonică și termică slabă.
Comparația cea mai severă vine dintr-un raport diplomatic francez din 1962: ambasadorul considera stațiunile bulgărești superioare celor românești în privința calității serviciilor. În 1964, România primise prin ONT aproximativ 186.000 de turiști străini, în timp ce Bulgaria ajunsese la un milion, iar Iugoslavia depășise un milion și jumătate în 1965. Cifrele, chiar dacă provin din doi ani consecutivi, arată diferența de scară și faptul că industria turistică românească destinată occidentalilor se afla încă într-o perioadă de formare.
Alte relatări occidentale apreciau însă modernitatea și culoarea ansamblurilor românești, comparate uneori cu stațiunile americane. Un jurnalist elvețian considera că unele baruri de noapte de la Marea Neagră puteau fi comparate cu localurile din țările capitaliste.
Exista și o diferență clară între experiența turiștilor români și cea a vizitatorilor occidentali. Se pare că meniurile erau diferențiate în funcție de proveniența oaspeților. Turiștii străini primeau alimente mai bune, apă minerală și Pepsi-Cola, în timp ce românilor li se serveau echivalente de calitate inferioară. În schimb, Barul Melody a fost considerat de către unii turiști drept un local elegant, cu ținută obligatorie, taxă de intrare care includea un cocktail, spectacol de varietăți, muzică și dans.
Având în vedere toate cele de mai sus, putem considera că Mamaia anului 1968 era o stațiune internațională credibilă și foarte modernă ca imagine, dar încă inegală ca nivel hotelier și, în privința serviciilor, rămasă în urma concurenței bulgărești, iugoslave sau spaniole.
Imaginile din acest articol fac parte din colecția www.muzeuldefotografie.ro / Alex Gâlmeanu. Imaginile pot fi utilizate în scop non-comercial, cu menționarea sursei. Nu ștergeți watermark-ul prezent pe imagini. Rezoluția hi-res și printurile sunt disponibile contra cost.
